Pătrunderea în Acumul ascuns: Timpul şi Percepţia

Oamenii au o conştienţă care posedă trei straturi: o conştienţă de suprafaţă, o sub-conştienţă şi o conştienţă nucleară (en. core-consciousness). Eu numesc mecanisme ale percepţiei, operaţiile normale ale acestei conştienţe tripartite pe măsură ce ea procesează percepţiile obiective ale conştienţei nucleare şi le urcă prin straturile sub-conştiente ale subiectivizării până ce ele ajung percepţii în întregime subiective ale conştienţei de suprafaţă.

Încă de la naştere suntem învăţaţi să trăim exclusiv înlăuntrul conştienţei noastre de suprafaţă. Suntem învăţaţi să neglijăm sub-conştienţa noastră sau, în cel mai bun caz, să îi permitem să iasă numai în circumstanţe foarte controlate. Suntem învăţaţi să ne distanţăm de conştienţa nucleară, făcând din ea o zeitate întronată în loc de a o considera o parte integrală a fiecăruia.

O consecinţă a acestor acţiuni este faptul că ele ne de-focalizează faţă de realitatea obiectivă. Ne îndepărtează de realitatea obiectivă percepută de conştienţa noastră nucleară, şi ne re-focalizează asupra răspunsului totalmente subiectiv pe care-l are conştienţa de suprafaţă faţă de acel miez obiectiv. Cu alte cuvinte, ne focalizează asupra unei reacţii subiective la realitatea obiectivă şi nu asupra realităţii obiective înseşi. Şi credeţi-mă, este o mare diferenţă între realitatea obiectivă şi răspunsul nostru subiectiv la ea.

Conştienţa noastră de suprafaţă consideră în mod natural ca fiind ceva obiectiv, realitatea subiectivă ce îi este prezentată de sub-conştienţă. Asta deoarece în relaţia ei cu conştienţa de suprafaţă, sub-conştienţa este văzută ca fiind un obiect separat, şi nu ca o parte integrală a sinelui. Procesul de obiectivizare a sub-conştienţei, efectuat de către conştienţa de suprafaţă este o reacţie învăţată, una care e considerată „normală" în majoritatea culturilor.

Spre a înţelege acest fapt, haideţi să urmărim o percepţie pe măsură ce ea apare din conştienţa noastră nucleară şi trece prin straturile sub-conştiente ale subiectivizării.

Trei oameni stau în faţa unui copac. Unul este un copil mic care nu a mai întâlnit vreodată un copac, unul este un activist ecolog, şi unul este un tăietor de lemne. Toţi trei stau în faţa aceluiaşi copac obiectiv şi experimentează prin conştienţa lor nucleară aceeaşi percepţie obiectivă.

Copacul obiectiv este un individ pe de-a-ntregul unic, diferit de alţi copaci printr-un număr infinit de schimbări. Chiar dacă este similar altor copaci, el nu e exact ca şi orice alt copac. Dar el nu există, obiectiv, ca un lucru separat, ci există în context cu şi ca parte integrală a universului obiectiv global. Pe de o parte, copacul obiectiv se schimbă constant. El diferă subtil în fiecare moment şi în toate momentele existenţei sale. Pe de altă parte, copacul are propria continuitate iar schimbările pe care le manifestă nu depăşesc limitele stării sale de a fi copac. În ciuda schimbărilor sale nenumărate, el tot rămâne un copac de la un moment la altul.

Conştienţa noastră nucleară percepe toate aceste detalii despre copacul obiectiv, şi chiar mai mult. Conştienţa nucleară este ceva obiectiv şi, similar copacului, ea există în contextul universului obiectiv global. Pe post de participant integral în universul obiectiv, ea este deosebit de intimă cu alte lucruri obiective, cum ar fi copacul nostru. Altfel spus, conştienţa noastră nucleară percepe simultan şi instantaneu, întregul număr infinit de detalii inerente copacului obiectiv. Aşadar conştienţa noastră globală nu interpretează copacul obiectiv, ci îl cunoaşte.

Creierul uman nu poate procesa, deodată, numărul infinit de detalii cunoscute de conştienţa nucleară, ci trebuie să dividă infinitatea în bucăţi mici şi să proceseze secvenţial acele bucăţi.

Acest proces al secvenţializării necesită interpretare. Dividerea unei infinităţi atrage după ea o serie de decizii binare pe măsură ce componentele sunt sortate pe bază de asemănate şi diferenţă, importanţă şi lipsă de importanţă etc.

Procesul este realizat de către sub-conştienţă. În timp ce percepţiile conştienţei nucleare sunt instantanee, procesarea efectuată de sub-conştienţă asupra percepţiei nucleare necesită timp. Admit, ar putea dura micro-secunde pentru creierul nostru să realizeze această sarcină, dar fiecare dintre acele micro-secunde ne distanţează de realitatea obiectivă. În timpul pe care-l cere sub-conştienţa noastră spre a procesa percepţia nucleară, întregul univers obiectiv a trecut printr-un număr infinit de schimbări.

Sub-conştienţa efectuează o fotografie a unui singur moment, simplificând infinitatea de detalii şi sintetizându-le într-o cantitate controlată, şi nu haotică, de simboluri familiare. În cazul copilului mic, sub-conştienţa sa va avea foarte puţine amintiri, sau nici una, de asociat cu copacul obiectiv, aşa că acesta va părea un lucru neobişnuit. Reacţia sa va fi probabil una de minunare şi înfiorare, şi natural copilul va dori să atingă copacul, să-l exploreze şi să-şi dezvolte astfel amintirile care vor genera mai târziu formarea simbolurilor familiare personale.

Însă activistul nostru ecolog va avea deja un depozit bogat de amintiri legate de copaci. Poate că acest copac obiectiv îi va aminti de o experienţă plăcută din copilărie în care ea s-a urcat într-un copac şi l-a explorat. Poate că îi va reaminti de numele latin al copacului şi de ceea ce a învăţat la botanică, urmând gânduri despre distrugerea habitatului cauzată de industria de exploatare forestieră. Nenumărate alte amintiri se vor asocia percepţiei nucleare, rezultând într-o imagine subiectivizată şi totalmente statică a copacului. Proeminent va fi ceea ce simte ea cu privire la copac, respectiv ceea ce însemnă copacul la nivel personal pentru ea. Detaliile obiective care individualizează copacul obiectiv şi îl fac un lucru completamente unic, se retrag în fundal pe măsură ce sunt înlocuite cu detalii subiective.

Realitatea obiectivă este separată de produsul subiectiv nu doar prin micro-secunde, ci şi prin factorul de schimbare. Copacul obiectiv, aşa cum este el perceput de conştienţa nucleară se schimbă neîncetat şi în fiecare moment al existenţei sale el înglobează un nou număr infinit de detalii. Însă percepţia subiectivizată produsă de sub-conştienţă, e o imagine statică ce posedă doar un număr mic din infinitatea de detalii a copacului obiectiv. Ea este o fotografie de tip stop-cadru a unui moment din timpul obiectiv care a trecut deja.

Există o diferenţă de context între cele două realităţi. Contextul copacului obiectiv este universul obiectiv global. El se schimbă în sincronizare exactă cu restul universului obiectiv şi contextul său este infinit. Dar copacul subiectiv are un context finit - persoana care percepe. Copacul subiectiv este contextualizat mai mult de persoana care face subiectivizarea decât de copacul obiectiv însuşi. Ca şi lucru static, imaginea subiectivă a fost îndepărtată incontestabil din contextul obiectiv mereu-schimbător. Aşadar, un singur copac obiectiv va însemna lucruri diferite pentru oameni diferiţi, rezultând într-un număr aleatoriu de imagini subiective alternative.

Pe măsură ce imaginea subiectivă personală a activistului ecolog asupra copacului obiectiv se solidifică în sub-conştienţa sa, e detectată de conştienţa de suprafaţă. Pentru conştienţa de suprafaţă, imaginea statică prezentată de sub-conştienţă este ceva obiectiv. Conştienţa de suprafaţă reduce şi mai mult fotografia şi o tratează ca pe un detaliu singular printre multe altele. Conştienţa de suprafaţă va decide dacă va acţiona sau nu în vreun fel, în funcţie de gustul şi intensitatea reacţiei subiective faţă de copacul obiectiv. Acţiunile ei se vor afla în întregime în contextul realităţii subiective.

În ceea ce priveşte activistul ecolog, răspunsul său subiectiv faţă de copacul obiectiv i-ar putea conduce conştienţa de suprafaţă să exprime iubire pentru copac şi intenţia de a proteja copacul şi ecosistemul, însă pentru tăietorul de lemne, diferenţa de amintiri pe care le asociază în decursul subiectivizării copacului obiectiv, i-ar putea conduce conştienţa de suprafaţă la acţiuni diferite. Tăietorul de lemne va vedea o provocare pentru abilităţile sale şi va calcula metri cubi estimaţi de lemn în dolari şi cenţi.

Fiecare dintre aceşti indivizi a început cu acelaşi copac obiectiv, a creat interpretări subiective diferite asupra lui şi apoi a acţionat în moduri diferite. Cu toate acestea, chiar dacă fiecare dintre noi trăim şi respirăm în realităţi subiective unice efectuate de noi înşine, tot reuşim să funcţionăm împreună ca grup. Asta deoarece conştienţa umană de suprafaţă este o sclavă a culturii. Culturile noastre ne învaţă un set de bază de presupoziţii, care permit existenţa unui număr destul de mare de zone de concordanţă (sau de acord mental) pentru ca realităţile noastre subiective să se suprapună suficient de mult. Atunci când trei oameni stau în faţa unui copac, ei sunt de acord că acesta este un copac, lăsând la o parte marea diferenţă dintre fiecare dintre percepţiile lor ultime.

Programarea pe care o primim de la familie şi cultură acţionează ca un şablon, conform căruia ne aranjăm experienţele. Spre a comunica unii cu alţii, trebuie să cădem mai întâi de acord asupra unui set de simboluri comune. Chiar dacă percepţiile subiective ale copilului mic, ale activistului ecolog şi ale tăietorului de lemne diferă radical una de alta, ei îşi vor lăsa în cele din urmă la o parte diferenţele destul de mult spre a fi de acord fiecare, bazându-se numai pe ceea ce e împărtăşit (deci comun) în percepţiile lor, că acesta este un copac. Aşa că, atunci când tăietorul de lemne spune copac, el se referă atât la acordul cultural împărtăşit sau definiţia unui copac, cât şi la propriul depozit personal de interpretări şi experienţe ale copacului. În comunicare, aspectele personale ale copacului se subordonează şi se învârt în jurul simbolului împărtăşit. Atunci când activistul ecolog spune copac, se referă atât la simbolul generic, împărtăşit, cât şi la propria-i interpretare subiectivă. Diferenţele dintre reacţiile subiective ale tăietorului de lemne şi activistului sunt date la o parte prin căderea de acord asupra simbolului comun.

Comunicarea necesită o strămutare de la aspectul personal şi o re-focalizare asupra lucrului împărtăşit. Altfel spus, conştienţa noastră de suprafaţă ne de-personalizează percepţiile subiective şi le traduce în simboluri obiective. Ea obiectivizează percepţiile subiectivizate subconştient venite din realitatea obiectivă, esenţială, îndepărtându-se şi mai mult de realitatea obiectivă esenţială. Aşadar, conştienţa noastră de suprafaţă locuieşte într-o realitate subiectivă împărtăşită (şi comună cu alţii), care rămâne în urma realităţii obiective în termeni de timp, semnificaţie şi conţinut.

Fără doar şi poate că, chiar dacă e vorba de o realitate subiectivă, ea influenţează realitatea obiectivă nucleară. Când tăietorul de lemne ia decizia subiectivă să taie copacul subiectiv, copacul obiectiv e cel care suferă consecinţele.

Altfel spus, realitatea subiectivă face parte din realitatea obiectivă. Ele se întrepătrund,  se afectează reciproc şi nu se pot separa. Fără realitatea obiectivă, realitatea subiectivă nu ar exista. Invers, fără realitatea subiectivă, realitatea obiectivă ar fi o realitate obiectivă diferită.

Suntem obişnuiţi cu toţii cu această realitate subiectivă împărtăşită. Ea este lumea omenească a maşinilor, caselor, lumea în care avem slujbe, în care punem provizii la o parte pentru viitor, avem războaie, foamete şi exces etc. Fiecare ştim cu exactitate cum e resimţită şi cum arată această realitate împărtăşită. Se pune atunci întrebarea cum e resimţită şi cum arată realitatea obiectivă. Care sunt implicaţiile strămutării atenţiei de la suprafaţa subiectivă şi re-focalizării ei asupra nucleului obiectiv? Ce fel de viaţă ar produce acest fapt?

Răspunsurile la aceste întrebări ne înconjoară sub forma celorlalte fiinţe care împărtăşesc lumea cu noi. Tot ce avem nevoie să facem este să privim.

Ca exemplu, voi compara patru subiecţi: o fiinţă umană (eu), un câine domestic, un câine sălbatic şi un fir de iarbă. Aşa cum am afirmat, conştienţa umană este alcătuită dintr-o conştienţă de suprafaţă foarte mult structurată, o sub-conştienţă vastă şi o conştienţă nucleară. Conştienţa normală de veghe a unui om este focalizată aproape exclusiv asupra conştientizării de suprafaţă şi asupra realităţi subiective împărtăşite.

Însă firul de iarbă are doar o conştienţă nucleară singulară , neavând sub-conştienţă sau conştienţă de suprafaţă. El e focalizat exclusiv asupra realităţii obiective.

Câinele sălbatic posedă o conştienţă duală, compusă dintr-o sub-conştienţă şi o conştienţă nucleară integrate între ele. Câinele sălbatic integrează realitatea obiectivă cu reacţia lui subiectivă şi nu rezultă nici o strămutare a focalizării. Cu alte cuvinte, el există instinctiv în sincronizare cu realitatea obiectivă.

Câinele domestic este altfel. Lui i-a fost dată o focalizare subiectivă datorită participării sale la cultura umană. Când domesticim o creatură, o antrenăm să-şi dezvolte o conştienţă de suprafaţă modelată pe a noastră şi prin acest fapt îi permitem să facă parte din realitatea noastră subiectivă împărtăşită. În comparaţie cu un om, un câine domestic are o conştienţă de suprafaţă mult mai puţin complexă şi mai puţin structurată, aproape primitivă. În comparaţie cu câinele sălbatic, cel domestic şi-a schimbat focalizarea atenţiei. Într-o anumită măsură, aceasta este strămutată forţat de la sub-conştienţa şi conştienţa sa nucleară care sunt integrate între ele şi este re-focalizată asupra conştienţei sale de suprafaţă rudimentară şi esenţialmente artificială. Chiar şi aşa, instinctul şi funcţiile subconştientului rămân cele mai tari forţe ale câinelui domestic.

Câinele domestic oscilează între decalajul dintre realitatea subiectivă împărtăşită de oameni şi realitatea obiectivă, dar trăieşte în primul rând în realitatea obiectivă. La fel şi omul oscilează între decalajul dintre aceste realităţi dar trăieşte în primul rând în realitatea subiectivă. Pe de altă parte, câinele sălbatic şi firul de iarbă nu oscilează peste acest decalaj deoarece ei există exclusiv înlăuntrul realităţii obiective.

În realitatea obiectivă a firului de iarbă, nu există timp aşa cum îl cunoaştem noi. Firul de iarbă nu îşi aminteşte trecutul şi nici nu speculează asupra viitorului. El nu acţionează şi nici nu face ci pur şi simplu există. Nu percepe că soarele luminează asupra sa şi se decide aşadar să crească, ci creşte în sincronizare perfectă cu solicitarea imediată a lumii solare. Pentru firul de iarbă, nu există secvenţă de momente finite, ci numai infinitatea momentului prezent.

Momentul imediat obiectiv este similar momentului prezent subiectiv, dar ele nu sunt exact acelaşi lucru. Momentul imediat obiectiv este atât singular cât şi infinit, în timp ce momentul prezent subiectiv este ceva finit contextualizat faţă de polii momentelor trecut şi viitor. În timp ce momentul imediat obiectiv conţine schimbare infinită înlăuntrul limitelor continuităţi, momentul prezent subiectiv înglobează numai continuitatea, şi, prin necesitate, ignoră infinitatea de schimbări.

Experienţa subiectivă asupra timpului este secvenţială, dar timpul obiectiv este un acum nesecvenţial. Esenţialmente, trecerea secvenţială a timpului este o iluzie. Este un concept uman produs de conştienţa noastră de suprafaţă foarte mult secvenţializată. Putem demonstra asta gândindu-ne la momentul prezent subiectiv.

Î. Ce diferenţiază momentul prezent de momentele trecut şi viitor?
R. Experienţa stării de Acum. Numai în momentul prezent experimentez caracterul imediat al lucrurilor. Numai în momentul prezent pot întinde mâna şi pot atinge obiecte fizice. Dar odată ce momentul prezent a fost experimentat, el îşi pierde starea de Acum şi devine o amintire. Nu mai mă pot întoarce să-l experimentez din nou cu aceeaşi calitate a stării de Acum cu care l-am experimentat iniţial. Nu pot atinge fizic obiectele unui moment trecut. Şi, de asemenea, nu pot atinge obiectele unui moment viitor, până când nu ajung în acel moment şi îl transform într-un moment prezent. Experienţa noastră asupra stării de acum este cea care transformă viitorul în prezent în trecut, etc.

Î. Care este durata temporală a unui moment (a momentului) prezent?
R. Există trei răspunsuri la întrebare, unul subiectiv şi două obiective. Răspunsul subiectiv este că, conştienţa noastră de suprafaţă experimentează un moment prezent de durată variată. Când conştienţa de suprafaţă este foarte atentă la momentul prezent, el pare să fie destul de scurt şi foarte plin. Invers, când atenţia noastră e concentrată asupra amintirii trecutului sau viitorului, atunci limitele momentului prezent pot părea aproape fără de sfârşit.

Într-o mare măsură, acesta este rezultatul obiceiurilor sub conştienţei noastre de a efectua fotografii stop cadru. Noi considerăm în mod natural momentul prezent a fi ceva static şi apoi unim fotografiile împreună într-un şir, ca un film cu 24 de imagini pe secundă. Presupunem că are un început, un mijloc şi un final, şi ne gândim la el ca având cantitatea duratei, numai pentru că acesta este felul în care conştienţa noastră procesează percepţiile obiective ale conştienţei noastre nucleare. De fapt, noi luăm mostre periodice din universul obiectiv, le convertim în imagini statice, le unim împreună într-un şir, şi apoi le lăsăm să ruleze ca un film. Asta ne aduce iluzia mişcării şi a duratei.

Vă rog să fiţi foarte atenţi la ce am spus, deoarece se evidenţiază unul din cele mai importante acorduri culturale din realitatea noastră subiectivă împărtăşită, deci comună cu aţii: timpul este o serie secvenţială de momente prezente finite.

Însă obiectiv, nu este aşa. La o examinare îndeaproape, momentul prezent se dovedeşte a avea durata temporală de zero absolut. Un exerciţiu simplu e cel de a pune un ceas în faţa ta, preferabil unul care are un secundar mecanic, care parcă mătură suprafaţa ceasului. Acum gândeşte-te la toate schimbările care au loc chiar acum în corpul tău şi în afară. Gândeşte-te la toţi atomii care ţopăie peste tot şi la toate planetele care se grăbesc prin cer. Numărul de schimbări este chiar infinit, nu?

Acum observă trecerea secundarului ceasului şi încearcă să simţi cât de mult durează momentul prezent. Cât de multe momente „prezent" încap într-o secundă? Răspunsul este o infinitate. Altfel spus, un moment prezent singular are o durată temporală care este infinit de finită - zero absolut. Momentul prezent subiectiv este o fotografie statică a unui lucru dar în realitatea obiectivă nu există stază, sau durată a timpului în care schimbarea se opreşte şi lucrurile rămân la fel. Obiectiv, momentul prezent static nu există.

Acest subiect ne aduce la momentul imediat obiectiv. Momentul imediat este alcătuit din trei factori: schimbare, continuitate şi stare de acum. Aceşti factori există simultan şi fără secvenţă.

Obiectiv, trecutul este o funcţie a memoriei şi, de unul singur şi cu de la sine putere, nu are existenţă fizică. Singurul lucru care există cu adevărat e ceea ce este chiar acum. Însă ceea ce a fost şi ceea ce va fi nu are existenţă fizică obiectivă. Acestea au existat respectiv vor exista însă nu există chiar acum. Cele ce sunt, chiar acum, sunt singurele care au existenţă fizică. Însă ceea ce este chiar acum se află într-o stare de curgere neîncetată. Cele ce sunt, chiar acum, în momentul prezent, s-au schimbat deja în cele ce sunt, chiar acum.

În universul care există chiar acum, se află atât continuitate cât şi schimbare. Continuitatea apare din faptul că schimbarea afectează numai ceea ce este, or acest proces este cel care face lucrurile să apară asemănătoare în ciuda numărului infinit de schimbări care au loc continuu. Este ca şi cum forţa schimbării se întreţese cu firele de continuitate, creând şi re-creând neîncetat ţesătura timpului /spaţiului. Însă acea ţesătură există doar în momentul imediat, există doar acum.

Calitatea stării de acum care defineşte momentul prezent subiectiv este de asemenea cea care defineşte momentul imediat. În momentul prezent, starea de acum este finită, aranjată secvenţial şi contextualizată faţă de trecut şi viitor. Însă în momentul imediat, starea de acum este infinită şi eternă. Obiectiv, ea este tot ceea ce există, tot ceea ce a fost vreodată sau va fi vreodată. Starea de acum a momentului imediat obiectiv este continuă şi nesecvenţială.

Noi existăm, înlăuntrul unui balon etern al stării de „acum", care, deşi are o durată subiectivă de zero absolut, este obiectiv infinită. Ideea că noi trecem prin timp sau că timpul trece pe lângă noi, sunt ambele iluzii produse de mecanismele conştienţei noastre. Nici una nu e adevărată în sens obiectiv.

Gândeşte-te din nou la firul de iarbă. Acesta există numai în momentul imediat. Nu are nici o amintire, aşa că nu-şi raportează existenţa sa la un trecut, nici nu este capabil să-şi imagineze un viitor. El nu face ceva în sensul înţeles de oameni (acţiunea de a face necesită să ai cunoştinţă despre un trecut şi un viitor), ci pur şi simplu există. El se schimbă în sincronizare absolută cu forţele care îl înrâuresc. În nici un moment firul de iarbă nu este ceva static, deoarece fiecare dintre momentele sale înglobează un număr infinit de schimbări. Pentru firul nostru de iarbă, nu există o trecere a timpului, ci există numai un acum fără de sfârşit, plin de schimbări.

Pe de altă parte, câinele sălbatic are capacitatea de a memora şi de a acţiona individual (chiar dacă ea e limitată). Însă, deoarece sub-conştienţa sa şi conştienţa sa nucleară sunt integrate, această capacitate este şi ea modificată în sincronizare exactă cu forţele care o înrâuresc. Lipsindu-i conştientizarea de suprafaţă, câinele sălbatic îşi menţine focalizarea asupra realităţii obiective şi îşi menţine participarea directă în această realitate obiectivă. Când câinele sălbatic este înfometat el caută de mâncare, când e obosit el doarme. De asemenea, câinele sălbatic nu are nu are experienţa trecerii timpului, deoarece există şi el într-un acum nesfârşit, plin de schimbare.

Însă câinele domestic, din perspectiva sa obiectivă naturală trage o ocheadă întru realitatea subiectivă împărtăşită a oamenilor. Deşi simte aceleaşi influenţe ca şi câinele sălbatic, el a învăţat să le plaseze într-un context uman. De exemplu câinele nostru domestic ar putea experimenta foame, dar din moment ce ştie că se apropie timpul lui obişnuit de hrănire, nu se va obosi să vâneze o masă. Ci, va aştepta lângă valul lui de mâncare şi va amâna ostoirea înfometării sale imediate. Însă, câinele domestic se va zbate întotdeauna în interior între ascultarea culturii umane şi ascultarea propriului instinct. Şi deşi ar putea avea o percepţie estompată asupra trecerii timpului, această trecere a timpului va însemna pentru câine ceva în întregime diferit decât înseamnă ea pentru un om.

Într-un anumit sens, câinele domestic reprezintă o integrare funcţională a conştienţei de suprafaţă cu sub-conştienţa şi conştienţa nucleară, în special atunci când îl comparăm cu dez-integrarea sau lipsa de integrare a conştienţei umane în care focalizarea este mutată aproape exclusiv spre conştienţa de suprafaţă şi e depărtată de sub conştienţă şi de conştienţa nucleară.

Bineînţeles, în efortul meu de a explica, a trebuit să simplific şi să generalizez. Însă adevărul mai exact asupra acestei problematici, este că oamenii individuali se diferenţiază foarte mult în ceea ce priveşte gradul lor de dez-integrare. De fapt anumiţi oameni sunt foarte integraţi şi sunt capabili să-şi raporteze realitatea la nucleul obiectiv în loc de a o raporta la realitatea subiectivă împărtăşită. Invers, anumiţi oameni sunt dez-integraţi aproape în întregime şi nu cunosc nimic altceva decât realitatea subiectivă împărtăşită, experimentată de conştienţa de suprafaţă.

De asemenea, anumite culturi sunt mai integrate decât altele în realitatea obiectivă. De exemplu cultura unui trib indigen de vânători-culegători produce o conştienţă de suprafaţă mai repede integrată cu sub-conştienţa şi conştienţa nucleară. Realitatea subiectivă împărtăşită care rezultă din această cultură este foarte sincronizată cu realitatea obiectivă. Contrastează asta cu cultura unui oraş american modern. Cultura urbană produce o conştienţă de suprafaţă care e raportată în întregime la realitatea subiectivă împărtăşită. Această dez-integrare rezultă într-o realitate împărtăşită care nu numai că este de-sincronizată faţă de realitatea obiectivă, ci este de asemenea potrivnică şi dăunătoare realităţii obiective.

1997